sergiunicola – Page 2 – sergiu nicola

Mi-e sete

Apa este o comoară, un tezaur. Mi-e sete de oameni. Mi-e sete de oameni echilibrați. Mi-e sete de oameni care nu judecă. Mi-e sete de oameni care văd frumosul. Mi-e sete de oamenii gri. Mi-e sete de oamenii care își acceptă fricile, care își acceptă vulnerabilitățile dar care își valorifică și virtuțile în slujba celor din jur. Mi-e sete de oameni care încurajează. Mi-e sete de oameni care mă opresc și spun <Ce frumoasă este viața, Sergiu, așa cum am primit-o, prin văi dar și pe culmi. În văi pentru că poți auzi susurul firului de apă, și pe culmi pentru că soarele te încălzește.>

Viața-n alb-negru

Nu voi intra în subiecte grele cum ar fi întrebarea despre “ce este binele?” sau “ce este răul?”. Nu știu dacă este necesară o opinie, cel puțin nu cred că acum. Însă vreau să îți scriu despre alb și negru, însă nu în sensul lor de non-culori, ci despre sensul lor ca opinii clare despre un subiect sau altul. M-am aflat -și încă mă aflu- în zona confortului de a vedea lumea într-un sistem binar, clar, concis, dar și rigid. Mă aflu în zona în care aparența întâmplărilor din viața de zi cu zi mă face să rămân confortabil în a pune culoarea neagră sau albă pe acest tablou.

Rimetea S1 E1 – începuturi

Am început și eu -cumva- să mă apropii de natură din mai multe pricini. O să enumăr aici câteva avantaje, apoi voi continua cu jurnalul zilei drumeției. Din pricina faptului ca mă identific din ce în ce mai des cu persoana activă dornică de activități, am stat și m-am gândit ce mă reprezintă cel mai mult. Sporturile de iarnă? Înotul? Fotbalul? Ciclismul? Toate pe care le-am enumerat sunt foarte faine și le practic ocazional, însă niciuna nu poate completa pasiunea mea preferată : fotografia. De ce? Pentru că necesită concentrare și ești cumva constrâns de mediu. Așa am descoperit drumețiile, sau cum se mai zice pe la noi “hiking-ul”. Iată câteva părți faine ale acestei activități.

Acăsucă la domnul Arghezi

Aveam acest articol în “draft” de ceva vreme – să tot fie două-trei luni- dar de atunci până acum nu am prins tihna necesară de a scrie despre experiența pe care am avut-o la micul “conac” de pe strada Mărțișor 26. Experiența pe care am întâlnit-o acolo se poate împărți în două experiențe mai mici dar la fel de relevante și frumoase.

Recunoștința – episodul 1

❃

“Dar voi… recunoștința o practicați?” zice părintele Parnasie în acest video.

❃

Am urmărit acel video, mai exact acel dialog de mai multe ori și de fiecare dată descopeream ceva, ceva care avea sens. Unul din aceste lucruri este Recunoștința. Ce este recunoștința? Evident că răspunsul meu tot din sfera teologică își trage “seva”.

Echilibrul care (te) zidește

❃

Voi începe cu redactarea cuvintelor lui Isaac Sirul : “Când demonii văd pe cineva mergând în lumina minții lui prin echilibrul făptuirii lui și ostenelile lui măsurate, se luptă cu el prin dezechilibre, ca el fie să micșoreze, fie să sporească una din aceste osteneli, pentru că ambele lucruri sunt deopotrivă de vătămatoare.“

Poftim îndrăzneală!

Ce bine (sau nu?) că avem acces la tot acest sistem digital în care putem expune orice gând, orice creație vizuală, muzicală sau chiar literară. Cred că dacă trebuia să public câteva gânduri, undeva pe niște foi, până la varianta finală, rupeam un întreg caiet de file. Dar în acest context al digitalului, am șters rânduri, am șters articole înainte a fi publicate, am corectat și reformulat zeci, sute de propoziții și fraze. Tot ceea ce am șters după zile sau chiar săptămâni de cugetare asupra unei idei, a sfârșit cu un rigid “Ce naiba? Cui îi pasă până la urmă?!”

Preotul și șacalii

Articolul ăsta îl scriu la câteva luni după un incident petrecut în sânul bisericii ortodoxe, asta tocmai pentru că m-am lăsat de sportul național “aruncatul-cu-părerea-în-secunda-doi.” Am ales să îmi exprim opinia asupra unui subiect sensibil, nu la cald, ci la rece. Pe scurt, a fost vorba de un preot care a fost acuzat pentru niște fapte imorale și neduhovnicești în raport cu o femeie.

Înțelepciunea inegalității

Ceea ce vei citi aici cu siguranță știai deja, dar poarte nu ar strica o confirmare din partea mea.

Nu m-am gândit “să-nvâț a muri vreodată”. De fapt, nu m-am gândit că o memă va fi laitmotivul unui articol pe blog, ținând cont de caracterul ei comic și ușor vulgar. În cele ce urmează mă voi concentra mai mult asupra personajului din apă; girafa. În spatele acestei caricaturi comice la suprafața stă, de fapt, în profunzime o înțelepciune demnă de pateric*.

Am descoperit ceva WOW în Budapesta

Întrebarea complementară a afirmației din titlu ar putea fi “Ce ai putut descoperi WOW în Budapesta”?

În două cuvinte: aproape tot.

Am călătorit în Budapesta cu mașina personală. Primul impact asupra mea a fost modul de organizarea a traficului și decența cu care ungurii conduc. Claxoanele mașinilor se auzeau foarte, foarte rar. Politețea șoferilor a fost remarcabilă, cu atât mai mult cu cât aveam numere de înmatriculare de România. Singurul minus pe care l-am găsit acolo a fost metoda de plată a parcărilor publice. Nu știu din ce cauză, însă tonomatele de bilete funcționau exclusiv cu forinți-fise. Nu funcționa nici plata cu bancnote, nici cu cardul și nici online prin aplicație. Așa că, am început să umblăm pe la toate buticurile să schimbăm bani pentru a putea plăti, ca să nu ne trezim cu ditamai amenda. Auziserăm că milițienii unguri nu iartă nicio nelegiuire, așa că ne-am conformat în secunda doi.