Iubirea înseamnă libertate

Astăzi, 12 Februarie, în biserica ortodoxă în contextul liturghiei duminicale s-a citit “Pilda fiului risipitor” (Luca 15:11-32). Cred ai putut să îți dai seama de acest lucru și dacă nu mergeai la biserică, deschizând pur și simplu rețelele de socializare. Această parabolă este tâlcuită de foarte mulți teologi ortodocși, catolici, protestanți și neoprotestanți. Și pe bună dreptate, căci în ea se ascund multe sensuri, multe mesaje. De fiecare dată când se rostea o exegeză asupra acestei parabole ciuleam urechile și așteptam să asimilez noi idei și sensuri ale ei.

Această pildă mi-a atras atenția în mod deosebit în două momente importante ale vieții mele. Primul a fost atunci când m-am trezit din amorțeala cea sufletească și m-am identificat cu fiul risipitor, și a doua atunci când am citit cartea “Fiul risipitor – povestea unei întoarceri acasă” de Henri Nouwen. În cartea menționată practic exegeza se “învârte” în jurul tabloului lui Rembrandt în care este pictată scena din această pildă. Nu voi scrie o recenzie -nu acum, cel puțin- despre această carte însă pot spune în câteva cuvinte că autorul analizează fiecare personaj prezent, punând în lumină noi sensuri.

Întorcându-mă la propria interpretare, nu pot spune decât că cel mai evident mesaj din această parabolă este definirea iubirii prin libertate și în aceeași măsură, definirea libertății prin iubire. Când fiul cel mic cere ceea ce i se cuvine, reacția tatălui reflectă iubirea în cel mai concis mod. Odată cu bunurile materiale cu care a plecat, fiul a primit și libertatea, libertatea primită prin iubire. Consider că acest fapt a lucrat în sufletul fiului de-a lungul vremii sale în pribegie. El a văzut și a simțit modul în care tatăl s-a despărțit de el; nu l-a condiționat, nu l-a blestemat, și nici măcar nu i-a tras o mamă de bătaie, ci pur și simplu a făcut întocmai cum fiul a cerut.

“Dar, venindu-și în sine(…)” (versetul 17) pentru mine este ceva revelator. Această “venire în sine” este un efect, iar cauza este exact libertatea șocantă oferită de tatăl său la despărțire. De asemena, nu pot trece cu vederea modul contemplativ în care fiul a privit spre el. Introspecția sa a avut roade. El s-a cercetat pe sine, a văzut ce a fost, ce este, și unde vrea să ajungă. Dacă fiul ar fi trecut cu vederea cercetarea profunzimii sufletului său, soluția la problema în care se afla nu avea să fie găsită. El rămânea într-o continuă deznădejde, dar și mai grav, imaginea tatălui său avea să fie una ștearsă, irelevantă, afundându-se în întristarea pricinuită de alegerea sa și de contextul dezolant în care a ajuns. Iubirea tatălui afișată prin libertate l-a trezit, i-a mișcat inima fiului.

În fine, momentul apoteotic este atunci când iubirea tatălui este desăvârșită prin felul în care l-a primit pe fiul cel risipit(or). Întâmpinarea a fost în aceeași atmosferă de dragoste; nu l-a alungat, nu l-a primit cu ocări sau sudalme, nici măcar nu l-a întrebat vreun lucru. Libertatea a fost contextul în care și-au arătat unul altuia dragostea pe care o poartă în inimi. Tatăl l-a lăsat să plece din dragoste. Fiul s-a întors în primul rând din dragoste, iar tatăl tot din dragoste l-a primit.

Consider că această parabolă este firul roșu al Scripturii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *