Scapă cine poate

Am stat puțin pe gânduri pentru a alege unul din cele două titluri pe care le aveam în minte pentru acest articol; “scapă cine poate” sau “scapă cine vrea”. Ele nu se exclud, poate mai degrabă se completează. Poate după ce parcurgeți tot articolul îmi sugerați voi care este mai potrivit. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre disperarea omului de a se agăța de orice lucru pentru a minimaliza suferința și pentru a maximiza fericirea, și de asemenea pentru a lăsa moștenire o lume mai bună.

De la geneză și până în prezent -dar tind să cred că asta va continua până la apocalipsă- omul caută rețete pentru a-și rezolva problema suferinței și a decripta enigma fericirii. Toate pârghiile lui sunt fixate spre exterior. Omul este convins că problemele sale pot fi rezolvate doar din exterior. Că vorbim de omul spiritual-credincios sau omul ateu-materialist, ambele categorii se folosesc de mediul exterior pentru a obține raspunsuri, lămuriri și efecte mai mult sau mai puțin psihometafizice.

Nu voi vorbi despre categoria ateist-materialistă deoarece nu vreau să mut focusul în această zonă, ci vreau să dezvolt puțin subiectul omului spiritual-credincios, cu precădere omului creștin. În cele mai multe cazuri, creștinul este ancorat în comunitatea bisericească. Acolo este atmosfera prielnică pentru a-și manifesta fără prea multe rețineri crezul sau dialogul religios. E limpede că nu va fi privit ca un ciudat, ci ca un om cu valori înalte. Comunitatea, slujbele, tradiția, dogmele, canoanele sunt barometrul care indică la ce nivel se află în relația cu Dumnezeu. De asemenea, omul creștin alege viața de familie pentru a găsi un partener care să îl ajute să treacă peste anumite dificultăți. Tot el este cetățeanul care alege cui să îi acorde votul în campania electorală ținând cont de valorile în care crede. De cele mai multe ori acest aspect se fructifică alegând un candidat creștin care apără aceleași principii, sau cel puțin câteva principii comune. Locul de muncă pe care îl alege, îl selectează în funcție de atmosfera de acolo, acest criteriu este printre primele, dacă nu chiar primul. Prin urmare, omul creștin încearcă să își creeze un mediu cât mai sigur pe o perioadă cât mai lungă. Acest lucru indică ancorarea sa în exterior, în mediul înconjurător.

Omul contemporan vede relația cu Dumnezeu în primul rând prin activism (sună cam rigid dar n-am alt cuvânt în minte acum) confesional (prin biserică), social (prin familie), civic (la locul de muncă) și chiar politic; toate acestea pentru a lăsa o lume mai bună urmașilor, la nivel macro iar la nivel micro să atingă fericirea și să evite suferința. Nu spun că nu-s bune, sunt bune, dar sunt de suprafață. Toate acestea sunt lucruri superficiale; ca un strat subțire de pământ așezat peste un cufăr cu nestemate. Dacă nu ai curiozitatea să sapi puțin, vei trece peste el de o mie de ori fără să știi pe unde pășești și mai ales pe ce. Poate sună smintitor, dar îmi asum asta cu maximă responsabilitate: toate aceste “rețete” aduc oboseală, respingere, amorțeală cronică și împietrirea inimii.

În aproape 30 de ani de mișunare pe-aici mi-am dat seama că nu există altă concluzie: scapă cine poate -și aici mă refer stric la individ-. Cum adică scapă cine poate? Simplu. Scapă de complexitatea lumii exterioare doar cine descoperă lumea interioară; iar lumea interioară se rezumă -din punctul meu de vedere- la relația personală cu Dumnezeu. Relația personală cu Dumnezeu este singura care te scapă de frica zilei de mâine. Dacă omul creștin are o relație personală cu Dumnezeu bazată pe sinceritate cu el și El, nu mai are nevoie nici să atingă fericirea și nici să înlăture suferința, căci în acel moment are totul deși nu are nimic.