Voi adăuga în continuarea primei părți în care Soloviov sublinia primejdia întristării, un fragment în care Domnul Z aduce o completare sugestivă asupra aceluiași subiect. De acestă dată el folosește o referire la situația a doi pustnici care au o raportare diferită asupra unei fapte săvârșite. Aceste rânduri -ca cele din prima parte- pot fi revoltătoare pentru unii din noi. Dar, nu vă poticniți la formă, ci priviți sensul și tâlcul povestirii.
《În pustiul Nitreei trăiau doi pustnici. Peșterile lor erau în apropiere una de alta, dar ei nu-și vorbeau niciodată, doar psalmii uneori se asemănau în aer unii cu alții. Așa au petrecut mulți ani și slava lor a început să se răspândească în Egipt și țările vecine. Și iată că odată, diavolul a reușit să le strecoare în suflet, la amândoi deodată, o hotărâre. Iar ei, fără să-și spună unul altuia vreun cuvânt, și-au luat cele făcute de mâna lor -panerele și rogojinele din frunze și ramuri de palmier- și s-au îndreptat spre Alexandria. Acolo și-au vândut roadele muncii și apoi au chefuit trei zile și trei nopți cu bețivii și desfrânatele, după care s-au întors în pustiu. Unul din ei s-a întristat și a plâns amar.
-Sunt pierdut ca ultimul ticălos! Pentru o asemenea turbare și o așa ticăloșie, nu am cum să fiu iertat. Toate posturile, privegherile, rugăciunile s-au dus pe apa Sîmbetei.
Dar celălalt, ce mergea alături de el, cânta psalmi cu bucurie în glas.
-Cei cu tine, ai înnebunit?
-Dar de ce?
-Tu nu te întristezi?
-De ce să mă întristez?
-Cum!? Dar Alexandria?
-Cei cu Alexandria? Slavă Atotputernicului ce ocrotește un asemenea vestit și binecuvântat oraș!
-Dar noi ce am făcut în Alexandria?
-Se știe ce am făcut: am vândut panerele, ne-am închinat sfântului Marcu, am văzut și alte lăcașe, am mers în palatul preacucernicului primar, am discutat cu Leonil, iubitorul întru monahism…
-Dar n-am înnoptat la bordel?
-Doamne păzește! Seara și noaptea am petrecut-o la curtea patriarhală.
-Ți-ai pierdut mințile! Dar unde am băut vin?
-Vinul și bucatele le-am primit de la trapeza patriarhală cu ocazia sărbătoririi Intrării în Biserică a Maicii Domnului.
-Nefericitule! Dar cu cine ne-am pupat? Ca să nu zic de altele…
-Cu o preasfântă sărutare ne-a onorat la despărțire Părintele Părinților, preafericitul arhiepiscop al mărețului oraș Alexandria și al întregului Egipt, al Libiei și al ținutului Pentapole, Kir Timotei, împreună cu toți părinții și clerul ales de Dumnezeu.
-Cei cu tine, râzi de mine?! Sau, după ticăloșiile de ieri, diavolul s-a încuibat cu totul în tine? Cu desfrânatele te-ai pupat, blestematule!
-Nu știu zău în cine s-a încuibat diavolul: în mine care mă bucur de darurile lui Dumnezeu și de bunăvoința Preasfinților Părinți și laud pe Creator și pe creația Sa; sau în tine care, precum un îndrăcit, numești bordel casa preafericitului părinte și păstor al nostru și defăimezi clerul nostru iubitor de Dumnezeu, făcându-l desfrânat.
-Ah! Ereticule! Progenitură ariană! Afurisit de Apollonius, cu gură blestemată!
Și, întristându-se de păcătoșenia sa, pustnicul se aruncă asupra tovarășului său și îl lovi cu toată puterea sa. Apoi, tăcând, amândoi plecară la peșterile lor. Unul se tîngui toată noaptea, întreg pustiul răsunând de gemetele și urletele sale, își smulse părul, se izbi cu capul de pământ. Celălalt cânta psalmi. Liniștit și fericit. Dimineața, celui care se căi îi veni în minte un gând. “În decursul a mulți ani am dobândit prin fapte mulțumirea deosebită a Duhului Sfânt, care începuse deja să se manifeste în felurite minuni și semne. Dar după aceasta, dedându-mă ticăloșiei cărnii, am săvârșit un păcat împotriva Duhului Sfânt, ceea ce, după vorbele Domnului, nu se iartă nici în veacul vecilor. Am aruncat mărgăritarul curățeniei cerești porcilor, adică demonilor. Ei l-au călcat în picioare și acum, firește, întorcându-se, mă vor sfâșia pe mine. Dar dacă într-adevăr m-am pierdut definitiv ce să mai fac aici, în pustie?” Atunci el plecă în Alexandria și începu a se deda vieții desfrânate. Când nu-i ajunseseră banii, în complicitate cu alți prieteni de chefuri, ucise și prădă un negustor bogat. Fapta a fost descoperită, el a fost judecat și condamnat la moarte. A murit nepocăit. Între timp, tovarășul său, continuându-și asceza, a atins un grad înalt de sfințenie și s-a acoperit de slavă, înfăptuind minuni; la un cuvânt al său femei sterpe de mulți ani au născut copii. Când i-a venit sfîrșitul, trupul său uscat, a înflorit dintr-o dată, a întinerit strălucind și umplând văzduhul de arome. După moarte, pe locul moaștelor sale făcătoare de minuni, s-a ridicat o mănăstire, iar numele său a trecut de la biserica din Alexandria în Bizanț și de aici a intrat în calendarele kievene și moscovite. “Prin urmare, adevăr grăiesc, a adăugat Varsanofie, păcatele nu sunt o nenorocire în afară de unul – întristarea. Ei au săvrâșit împreună păcatele, dar a pierit doar unul – cel care s-a întristat.“》