sergiu nicola – privitor ca la teatru

Recunoștința – episodul 1

❃

“Dar voi… recunoștința o practicați?” zice părintele Parnasie în acest video.

❃

Am urmărit acel video, mai exact acel dialog de mai multe ori și de fiecare dată descopeream ceva, ceva care avea sens. Unul din aceste lucruri este Recunoștința. Ce este recunoștința? Evident că răspunsul meu tot din sfera teologică își trage “seva”.

Echilibrul care (te) zidește

❃

Voi începe cu redactarea cuvintelor lui Isaac Sirul : “Când demonii văd pe cineva mergând în lumina minții lui prin echilibrul făptuirii lui și ostenelile lui măsurate, se luptă cu el prin dezechilibre, ca el fie să micșoreze, fie să sporească una din aceste osteneli, pentru că ambele lucruri sunt deopotrivă de vătămatoare.“

Poftim îndrăzneală!

Ce bine (sau nu?) că avem acces la tot acest sistem digital în care putem expune orice gând, orice creație vizuală, muzicală sau chiar literară. Cred că dacă trebuia să public câteva gânduri, undeva pe niște foi, până la varianta finală, rupeam un întreg caiet de file. Dar în acest context al digitalului, am șters rânduri, am șters articole înainte a fi publicate, am corectat și reformulat zeci, sute de propoziții și fraze. Tot ceea ce am șters după zile sau chiar săptămâni de cugetare asupra unei idei, a sfârșit cu un rigid “Ce naiba? Cui îi pasă până la urmă?!”

Am fost la Electric Castle. Să-ți spun cum o fost

Am lăsat un pic să “curgă” timpul pentru a scrie un “review” la rece despre experiența de la Electric Castle 2023 – în continuare “EC”-, că nah, păcat să treacă momentul fără să notez câteva lucruri pe care le-am observat cu ochiul meu critic. Am fost împreună cu nepo2 (aka nepotu’) – în continuare “E”- sosit de departe pentru a sta câteva zile la Cluj. Am beneficiat de acest context așa că am achiziționat din 2-3 clickuri două bilete la EC. Biletul pentru o singură zi de festival a fost 370 de lei, voi explica mai jos de ce am menționat asta.

Voi trece așa, gradual, de la chestiile faine la alea mai puțin faine până la finele acestui “eseu academic.”

Iluzia dreptății

Dacă nu sunteți la curent cu noul număr al ”Circului” proaspăt sosit în ”orașul Facebook”, vă spun în câteva cuvinte că în acestă perioadă se jonglează cu idei care mai de care, se merge pe sârma bunului simț fără prăjină, au loc tumbe intelectuale și se aruncă cu focul cuvintelor. Subiectul dezbaterii este întreptat -atenție- spre formă.

Sigur România

România este țara în care am apărut ca prin minune. De ce nu în USA, China, India sau Serbia? Nu știu, și nici nu îmi place să dezvolt scenarii pe fundamentul “dacă”. M-am născut în România și asta este un lucru de netăgăduit. Da, în România, acea țară a-tot-hulită, în care nimic nu e bun iar corupția e pretutindeni. Unde drumurile și căile ferate sunt praștie, mă rog, unde toate serviciile publice sunt praștie. Și da, ăsta e un adevăr. Dar România se poate identifica cu serviciile publice? Nu, cu siguranță nu.

Preotul și șacalii

Articolul ăsta îl scriu la câteva luni după un incident petrecut în sânul bisericii ortodoxe, asta tocmai pentru că m-am lăsat de sportul național “aruncatul-cu-părerea-în-secunda-doi.” Am ales să îmi exprim opinia asupra unui subiect sensibil, nu la cald, ci la rece. Pe scurt, a fost vorba de un preot care a fost acuzat pentru niște fapte imorale și neduhovnicești în raport cu o femeie.

Înțelepciunea inegalității

Ceea ce vei citi aici cu siguranță știai deja, dar poarte nu ar strica o confirmare din partea mea.

Nu m-am gândit “să-nvâț a muri vreodată”. De fapt, nu m-am gândit că o memă va fi laitmotivul unui articol pe blog, ținând cont de caracterul ei comic și ușor vulgar. În cele ce urmează mă voi concentra mai mult asupra personajului din apă; girafa. În spatele acestei caricaturi comice la suprafața stă, de fapt, în profunzime o înțelepciune demnă de pateric*.

Scapă cine poate

Am stat puțin pe gânduri pentru a alege unul din cele două titluri pe care le aveam în minte pentru acest articol; “scapă cine poate” sau “scapă cine vrea”. Ele nu se exclud, poate mai degrabă se completează. Poate după ce parcurgeți tot articolul îmi sugerați voi care este mai potrivit. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre disperarea omului de a se agăța de orice lucru pentru a minimaliza suferința și pentru a maximiza fericirea, și de asemenea pentru a lăsa moștenire o lume mai bună.

Modelul meu este țăranul

Sunt tânăr. Nu am trăit acele vreumuri din ultimele veacuri. Nu știu cum a fost ”pe viu” atmosfera din sat. Nu cunosc viața țăranului în amănuntul ei. Nu cunosc provocările vieții sătești de zi cu zi. Tot ceea ce cunosc este mărturia ultimilor țărani în viață, adică de la bunicii mei; ultima generație care a trăit fără televizor. Desigur, o imagine despre viața satului românesc este completată și de câteva eseuri pe care le-am citit, scrise de filosoful și sociologul Ernest Bernea. Cu toate acestea sunt convis că nu este suficient pentru a dezvolta o exegeză sociologică asupra mediului rural din ultimele două veacuri. Dar, oricum, nu asta e ideea, nu despre asta vreau să scriu. Acest articol este un elogiu adus mesagerilor tradiției, conservatorilor culturii românești, adică, bunicilor și străbunicilor noștri.