Ce bine (sau nu?) că avem acces la tot acest sistem digital în care putem expune orice gând, orice creație vizuală, muzicală sau chiar literară. Cred că dacă trebuia să public câteva gânduri, undeva pe niște foi, până la varianta finală, rupeam un întreg caiet de file. Dar în acest context al digitalului, am șters rânduri, am șters articole înainte a fi publicate, am corectat și reformulat zeci, sute de propoziții și fraze. Tot ceea ce am șters după zile sau chiar săptămâni de cugetare asupra unei idei, a sfârșit cu un rigid “Ce naiba? Cui îi pasă până la urmă?!”
N-am încercat și nu voi încerca să schimb vreodată pe cineva. Schimbarea aia ‘true’ a omului vine prin propira sa convingere rezultată în urma introspecțiilor. De aceea eu nu mă intitulez ca ‘formator’ de opinie sau mai-știu-eu-ce reper în societate sau în cercul de prieteni. Nu scriu aci pentru a convinge cititorul că ceea ce cred eu este varinata corectă, rezolvarea bună. Dar haide să vedem totuși ce vrea să zică titlul ăsta ciudat “Poftim îndrăzneală.”
Persoanele care mă cunosc puțin sau cel puțin prietenii de care sunt înconjurat știu că sunt o persoană credincioasă care se ghidează după valorie creștine, după cuvântul lui Iisus Hristos. Lucru destul de ușor de observat la mine deoarece nu mă eschivez într-un dialog -atunci când contextul o permite- de a face trimiteri la Taina Sa prin care El lucrează cu copiii săi iubiți.
Cei care mă cunosc mai bine au trecut de ‘granița’ contradicției în ceea ce privește modul meu ‘energic’ și constrastant în a trece ușor și gradual de la o stare duhovnicească la una colerică și/sau hedonistă. Ei bine, aici apare sensul titlului acestui articol. Cu toate acestea, mă raportez la Dumnezeu cu aceeași încredere, cu aceeași nădejde, cu aceeași îndrăzneală -chiar nesimțită, zic unii-.
M-a întrebat cineva într-o zi : “Man, tocmai l-ai înjurat p-ăla de numa și acum îmi vorbești despre Dumnezeu și dragostea Sa pentru noi. Jur că nu înțeleg.” sau altcineva : “Cum poți să vorbești despre eros și toată atmosfera cu care vine când tu ești cu biserica și credința ta?” sau “Cum?! Tu vrei să mergi mâine la biserică?! Nu vezi că ești rangă? Ce “credincios” mai ești și tu!” cu alte cuvinte : POFTIM ÎNDRĂZNEALĂ! Exemplele pot continua dar nu are sens să mai înșir aici. Cert este că totul pare contrast, că lucrurile nu se potrivesc, că Dumnezeu e doar într-un singur loc, că pentru a-L ‘accesa’ trebuie să fii ‘țiplă’ pentru a te prezenta onorabil în fața Lui; dacă se poate cu haine călcate, frumos mirositoare și scumpe, de ce nu. Și evident, dobândind un grad de sfințenie la nivel de pateric.
De ce să aștept atât? De ce să invoc tot soiul de metodologii și ‘hărți’ de a ajunge la o legătură cu Dumnezeu când El a fost, este și va fi la fel de accesibil pentru noi, în orice condiții, în întreaga noastră istorie. De ce să sap după mii scuze de a nu-mi îndrepta privirea spre El după ce în trafic l-am înjurat pe cutărescu, m-am făcut ‘rangă’ cu prietenii și am derapat în diferite situații? Răspunsul e : pentru că (și) așa pot simți dragostea Lui. E acea dragoste pe care a găsit-o fiul risipitor când s-a întors acasă.
Dumnezeu este găsit și de omul virtuos, dar El este găsit și de omul vulnerabil. Oricare din aceștia doi îl găsește în inimile lor pe Cel care rămâne mereu loial copiilor Săi. Singura ‘metodologie’ veritabilă este aceea în care ești sincer cu tine și cu El.
Decât un rol bine jucat, prefer o îndrăzneală ‘smintitoare’ dar pe bune, sinceră, care să îmi ofere libertatea de a fi eu ceea ce sunt în orice context. E frumos și teatrul, dar nu cred că suntem toți făcuți pentru asta.