❃
“Dar voi… recunoștința o practicați?” zice părintele Parnasie în acest video.
❃
Am urmărit acel video, mai exact acel dialog de mai multe ori și de fiecare dată descopeream ceva, ceva care avea sens. Unul din aceste lucruri este Recunoștința. Ce este recunoștința? Evident că răspunsul meu tot din sfera teologică își trage “seva”.
❃
Recunoștința este cea mai simplă și la îndemână “jertfă” pe care o poți oferi Creatorului tău. Recunoștința implică smerenie, bucurie, viață. Sunt un simplu om pasionat de teologie care caută sens în această viață. Nu sunt creștinul duhovnicesc; sunt căutătorul sincer. Am trecut prin multe forme în ceea ce privește viața de creștin, toate regăsindu-le în viața bisericii din cadrul cultului ortodox.
❃
Timp de 12 ani am urmat fiecare rețetă pe care o primeam pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu. Am respectat fiecare canon primit și fiecare învățătură în ceea ce privește programul de rugăciune. Am ținut cu rigurozitate toate posturile rânduite de tradiția bisericii fără a mă abate de la ele. În unele cazuri -din postul Paștelui- posteam la același nivel ca unii călugări, fără hrană, fără apă 3 zile. Dimineața și seara citeam rugăciunile din Ceaslov fără să mă abat. Canoanele primite de la spovedanie le puneam în practică așa că Psaltirea am citit-o de zeci de ori. Viețile sfinților mi-au devenit foarte familiare deoarece îmi era recomandat să mă inspir de acolo pentru a deveni un om mai curat. De la potir nu lipseam mult, atenția mea fiind concentrată într-o măsură foarte mare pe Euharistie.
❃
Cu toate acestea ceva nu era bine pentru mine, ceva nu funcționa. De mai multe ori îmi aparea în minte următoarea întrebare “Dumnezeu are nevoie de toate acestea?”. Era o întrebare care mă ținea treaz, sau mai bine spus, mă ținea viu. Deși urmam toate acele îndrumări mă simțeam mort pe dinăuntru.
❃
“Dumnezeu are nevoie de toate acestea?” De ce are nevoie Dumnezeu? Ce vrea de la mine? În toate dialogurile -și cele mai banale- căutam ceva, ceva cu sens. La un moment dat mă aflam la un grătar cu un bărbat mult mai în vârstă decât mine, om simplu, sincer. În timp ce savuram o bere rece și mai roteam acei mici pe grilajul grătarului el îmi spune printre altele : “Inima…! inima contează! Asta vrea Dumnezeu de la noi.” Din acel moment lucrurile s-au schimbat într-o măsură sau alta în ceea ce privește modul de a-mi manifesta credința în El.
❃
Ce este inima dincolo de un simplu organ anatomic? Iată o altă întrebare pe care am purtat-o în minte o mare bucată de timp. Să aibă oare legătură cu acea sintagmă cunoscută în rândul creștinătății “Coboară-ți mintea în inimă.”? Eu această sintagmă o înțeleg în felul următor. Coboară-ți mintea în inimă, adică debarasează-te de ipocrizie, fii sincer cu tine, cu cei din jur și cu Creatorul tău. Toate acestea duc spre cumpătare, spre smerenie, spre echilibru. Nu mai juca rolul cuviosului în viață, recunoaște-ți vulnerabilitățile. Până la urmă aici e “șpilu'”, cu cât practici introspecția mai mult și mai profund, cu atât îți dai seama cine ești, unde ești, și mai ales cum ești. La ce folosesc toate acestea? Exact inimii tale folosesc.
❃
Tot ce spun aici nu este o rețetă, este o “metodologie” subiectivă care e foarte posibil să nu funcționeze oricui. Eu nu cred în rețete, nu în ce privesc lucrurile imateriale. Consider că lucrurile despre care am scris mai sus trebuie făcute după propriul mod, după propriul sentiment în tandem cu direcția în care vrei să te îndrepți.
❃
Ca să revin la subiectul principal al acestei postări, recunoștința este cea mai autentică formă de fi în comuniune deplină cu Creatorul, cu Dumnezeu și tot ce implică trinitatea divină, iar asta nu se poate realiza decât prin mijlocirea inimii.