Ce este iubirea? De unde vine? Cum apare?
Oamenii vorbesc foarte mult despre iubire; atât de mult se vorbește despre iubire încât noi am definit-o după mintea noastră, după trăirile noastre și folosim foarte des sintagma “tu mă iubești?” sau “de ce nu poți iubi și tu?”. Dar haideți să vedem; care este geneza iubirii?
Pentru a putea schița “metodologia” iubirii, avem nevoie de un reper a ceea ce înseamnă ea. Iubirea a fost definită de foarte mulți oameni, de la sociologi, teologi, filosofi, psihologi până la oamenii de rând. Fiecare a definit iubirea așa cum a înțeles-o și cum a simțit-o. Aceste definiții formulate de oameni sunt rezultatele unor eforturi raționale de a înțelege ce este iubirea, de unde vine și cum apare. Majoritatea oamenilor consideră că iubirea este un construct al cogniției, un aport 100% personal pe care omul îl aduce în armonia cu ceilalți oameni care îl înconjoară.
Iubirea este identificată de oameni cu ajutorul, cu sacrificiul, cu tăierea voii. Nimic mai greșit. Iubirea, din nefericire, se confundă cu etica morală. Auzim deseori “Dacă m-ai fi iubit ai făcut asta”. Din păcate noi suntem convinși că dacă o persoană face un gest care din punct de vedere moral e frumos, înseamnă că în mod automat vine la pachet cu “iubirea” lui. Cred că în multe situații acțiunile frumoase făcute de oameni sunt cu un sentiment de frustrare, mânie, tulburare, și nu din iubire, ci pentru că așa trebuie, pentru că așa este frumos.
Eu zic că e mai mult decât atât. De fapt, nici măcar mai mult, ci totul. Consider că ceea ce voi spune în continuare anulează “metodologia” iubirii formulate de om. Cel mai potrivit reper pentru a afla adevărata “metodologie” a iubirii se află în scriptură. Acolo iubirea este definită ca fiind Dumnezeu. Dacă este așa – și cu siguranță este – atunci orice teorie metodologică a iubirii cade.
Prin urmare, omul nu poate crea iubirea în mintea lui și cu atât mai mult în inimă. Iubirea nu se crează, nu se construiește, nu se lucrează; iubirea se dobândește. Singurul efort pe care omul trebuie să îl depună pentru a primi această virtute este să și-o dorească, și în egală măsură să o ceară; nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Putem spune că iubim cu adevărat doar atunci când am cerut asta de la Dumnezeu. Cel mai evident indiciu că această iubire este de la Dumnezeu, este ca tot ceea ce facem pentru oameni să o facem necondiționat, cu bucurie, toatal și nu prațial sau poate chiar mai mult decât e necesar.
Iubirea nu poate fii accesată de oameni la o simplă apăsare a unui buton, așa cum avem noi uneori această imagine. Când cerem cuiva să ne iubească sau când ne cere cineva să iubim, totul pare ca fiind ceva floare la ureche. Am apăsat butonul, și gata, a apărut iubirea de care ceilalți au nevoie și în mod implicit și noi.
“Iubirea” oamenilor sau “iubirea” creată de oameni este fundamentată pe tot backgroundul minții noastre : frică, patimi, neputințe, interese, vicleșuguri. Așadar, “iubirea” formulată în teorie și practică de om este una falsă, denaturată, strâmbă și egoistă. Ea nu este “iubire”, ci o anti-iubire. Iubirea este una singură și ea se scrie mereu cu majusculă.
Iubirea nu poate veni decât de la Dumnezeu, dobândind-o în urma unei conexiunii cu El, prin rugăciunea de cerere. Orice altă formă de “iubire” ca aport personal, este o acțiune fundamentată pe mintea noastra obosită, nestaornică, tulburată. Așadar, una este raportarea prin Iubire, și cu totul altceva este raportarea prin obligație morală sau raportrea prin constrângerea juridică, normativă. Dacă acestea din urmă sunt bune sau nu, rămâne de dezbătut într-un potențial articol aici.