Nu voi intra în subiecte grele cum ar fi întrebarea despre “ce este binele?” sau “ce este răul?”. Nu știu dacă este necesară o opinie, cel puțin nu cred că acum. Însă vreau să îți scriu despre alb și negru, însă nu în sensul lor de non-culori, ci despre sensul lor ca opinii clare despre un subiect sau altul. M-am aflat -și încă mă aflu- în zona confortului de a vedea lumea într-un sistem binar, clar, concis, dar și rigid. Mă aflu în zona în care aparența întâmplărilor din viața de zi cu zi mă face să rămân confortabil în a pune culoarea neagră sau albă pe acest tablou.
✱
A jongla strict cu aceste două (non)culori este atât de ușor, atât de la îndemână încât orice mi se întâplă, orice văd, orice aud, pot să aplic una din aceste culori într-o secundă. Este atât de confortabil încât cred că aș putea să trăiesc în această zona psihologică și emoțională o viață întreagă. Îmi vine în minte următorul text pe care l-am auzit undeva la un moment dat, potrivindu-se atât de bine în acest context : Cea mai primejdioasă temniță e cea în care te simți bine, pentru că nu vei vrea niciodată să ieși din ea, chiar dacă ușa îți e deschisă.
✱
Chiar dacă încă nu am iești din zona alb-negru, făcându-mi plăcere să judec binar în acest mod, îți mărturisesc că am avut momente -ca niște raze de lumină- în care am atins și câteva nuanțe de gri. Tot ce pot să îți spun în urma acestei pete de gri este că sentimentul și emoția cauzată e atât de eliberatoare încât n-am mai vrut să mă despart de ea. De atunci îmi doresc mereu să folosesc nuanțele de gri pe tabloul vieții mele. Primul pas a fost să-mi spun “Măi, poate nu e chiar așa.“
✱
Nu știu tu, dar eu sunt destul de vulnerabil la opiniile societății asupra mea. Da, lucrez la mine în acest sens, însă e un proiect pe termen lung, de anduranță. De ce am spus că sunt vulnerabil pe acest subiect? Pentru că o opinie în alb sau negru îți aduce o validare automată dacă o faci în contextul potrivit; și cum ipocrizia e o unealtă la îndemână pentru validarea personală, o folosim deseori ca să dăm bine în fața celorlalți. Dar hei, eu nu mai vreau să folosesc alb și negru, eu vreau să folosesc gri, vreau să îmi asum opinia care nu e întru-totul de partea lui Y sau X, vreau să am punctul meu de vedere, unic, sincer și autentic. Îmi doresc să folosesc mai des “Poate nu e chiar așa cum îmi spune X sau Y.“
✱
Am fost născut, am crescut și m-am dezvoltat într-un mediu cultural care a folosit aceste două culori necontopite creând patternuri din pereți de beton armat și sârmă ghimpată. Mai mult decât atât, pe aceste ziduri erau camere de supraveghere care monitorizau comportamentul ostil față de aceste patternuri. Comparațiile metaforice cu imagini reale din contextul unei închisori sunt validate de emoțiile generate și resimțite dealungul anilor. M-am simțit foarte bine în acest context, până mi-am dat seama că acest confort nu îmi e sănătos. Am încercat să văd ce este dincolo de aceste ziduri. Am văzut nu doar alb-negru. ci și gri. Această nuanță de gri este ca un izvor al echilibrului și al armoniei interioare, și da, ea se găsește pe toate planurile, atât orizontal în legile morale și sociale cât și pe vertical în cele spirituale.
✱
Trebuie să-ți dau o veste proastă; Gri-ul este o povară, pentru că vine cu libertatea de a-ți asuma acestă nuanță a căii de mijloc, iar calea de mijloc necesită implicarea unui aport personal (prin alegeri personale). Este atât de greu accesibilă încât odată asumată, vine cu repercusiuni; una dintre cele mai mari fiind Frica.