E clar. Trecem printr-o perioadă dificilă, grea, anevoioasă, ciudată și primejdioasă. Suntem din ce în ce mai des și din ce în ce mai mult cu ochii pe liderii politici așteptând soluții, așteptând salvarea ca prin ei sau de la ei să vină ajutorul și să revenim la normal (acest ”normal” fiind discutabil cât de ”normal” a fost). Omul în această perioadă suferă; suferă moral, psihologic și chiar spiritual.
Subiectul suferinței în lume a fost aprofundat de toate regimurile socio-politice; de la monarhie, burghezie, totalitarism, democrație. Fiecare din ele au încercat într-o mai mică sau mai mare măsură eliminarea suferinței la nivel atât micro cât și macro în ceea ce privește bunăstarea societății și implicit cea individuală. Toate aceste regimuri au văzut în suferință un factor negativ, o eroare, care trebuie eliminat(ă) din viața omului cu orice preț. Soluția cea mai la îndemână a fost de ordin material iar hedonismul a fost introdus în mentalul colectiv, constant, prin diferite mijloace. Această soluție artificială de a rezolva ”problema” suferinței nu a acționat în niciun caz asupra cauzei, ci asupra efectului. Plăcerea materială încearcă să ascundă ”sub preș” suferința omului într-un mod cu totul eronat.
Raportarea autentică asupra suferinței o putem afla de la poetul francez Paul Claudel care sublinează și explică în câteva cuvinte definiția suferinței. El spune că -parafrazez- Hristos nu a venit în lume pentru a pune capăt suferinței, ci ca să îi dea un sens. Deci, suferința nu necestiă o substituire, o anulare ci ea necesită o raportare corectă deoarece este un element metafizic complementar celorlalte elemente ale sufletului omenesc.
Unul dintre cei mai de seamă sociologi români, Ernest Bernea aduce un excepțional aport pe acest subiect care completează definița suferinței. Așadar, Ernest Bernea spune că prin suferință omul parcurge un drum purificator înnobinându-l; omul prin suferință „se așează pe treapta cea mai de sus în ierarhia ființelor din lumea aceasta.” Tot sociologul amintit mai sus adaugă: „Unii oameni nu pot îndura nicio suferință, alții îndură cu fețele întunecate, oglindă a chinului lor interior, iar o a treia categorie pot purta senini povara celor mai mari încercări. Stările acestea deosebie se desprind din atitudinile deosebite pe care le au în fața vieții și a suferinței. Înțelesul adânc al lucrurilor și sensul faptei rodnice, soarta omului și legile firii sale nu le-au pătruns decât aceștia din urmă. Credința luminată, dragostea pentru înțelesuri și frumuseți superioare, legătura cu aceste realități pure, setea de absolut care le stăpânește sufletul le dă tăria de a îndura cu ușurință durerile cele mai grele.”
Vedem cum Ernest Bernea găsește o raportare concretă, naturală, sănătoasă la suferință. Încercările regimurilor socio-politice de a stârpi suferința prin diferite ”inginerii” dau dovadă de neînțelegere asupra rânduielii acestei lumi; rânduieli care se vor a fi răsturnate nu doar în ceea ce privește suferința ci și alte ”probleme”. Consider că nu doar suferința este un factor pe care trebuie să îl înțelegem și să îl acceptăm -de ce nu?- cu liniște, ci mulți factori care ne tulbură în viața de zi cu zi.
În fine, aș vrea să închei tot prin câteva cuvinte a marelui sociolog Ernest Bernea care spune că „atunci când vorbim despre suferință, noi suntem în căutarea luminii, în așteptarea bucuriei celei mari. Omul întreg, omul adevărat, după cum nu poate trăi fără suferință, nu poate trăi fără bucurie, și cea dintâi este o cale către cea de-a doua.”¹
NOTE
- Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele. Sernsul suferinței. p.16;