Încep cu un “Dă-mi, Doamne, putere de sinteză”; îmi trec o mie de gânduri și de variante de a povesti experiența mea.
Oare ar trebui să încep și eu cu sfârșitul? La fel cum este construcția piesei de teatru “Hysteresis” organizată și jucată de membrii “Cuibul Artiștilor”. Totuși voi începe povestea cronologic; cum am ajuns să trăiesc o piesă de teatru la care am intrat cu 5 minute înainte de închiderea porților, asta după ce am parcurs dintr-un foc 932 de kilometri, la volan.
❁
Povestea începe acum aproximativ o lună, când am simțit că trebuie să ascult, nu doar să vorbesc, și mai ales nu numai despre mine. Așadar, am ales câțiva “podcasteri” cu care am simțit că rezonez și am început să iau la rând fiecare episod de pe youtube. Pe Alex Gavriliu îl știu de ceva timp, de pe vremea când facea sketch-uri cu “părintele Parnasie”. Am aflat mai apoi că face și episoade de podcast, așa că am început să-i “dau bătaie”.
❁
Îmi plăcea foarte mult să ascult, mai ales că atât el cât și invitații săi vorbeau pe subiect; tema centrala fiind vindecarea, în contextul emoțional. Fără să exagerez, fiecare invitat aducea un aport solid în procesul în care eram și eu. Nu am auzit vreo secundă aberații, devieri de la subiect sau “small-talk-uri”. Câteva nume pe care le-am remarcat în ceea ce privește conținutul dialogulrilor au fost Petronela Rotar, Teodora Huțanu, Silviu Rotariu și Victor Țăpeanu.
❁
Acum mă voi opri asupra lui Victor, că despre el e vorba. După ce am identificat câteva elemente grele în trecutul său care se corelau cu ale mele, am început să ciulesc urechile și mai mult. Episodul de podcast cu el durează 2 ore, dar chiar și așa, am ascultat acel episod de 3 ori. De ce? Odată pentru că nu l-am putut asimila din prima. Apoi pentru că îmi placea modul lui Victor de a răspunde întrebărilor; mă fascina când stătea câteva secunde înainte să formuleze răspunsul.
❁
De la Victor am aflat că manageriază o asociație de artă dramatică în București numită “Cuibul Artiștilor”. Victor mi-a lăsat o imagine atât de faină despre el -pe fundamentul echilibrul, a maturității și (nu forțez deloc) a înțelepciunii- încât mi-am pus întrebarea instant : dacă creatorul e atât de consistent și iscusit, cum este oare creația sa?
❁
Am început să urmăresc “Cuibul” pe instagram și am văzut diveristatea creativă și artistică cu care jonglează. Mi-am zis “maamaa, ce jmeker! Și io vreau!” Însă degeaba voiam, că atunci nu aveam drum spre București. Așadar am așteptat momentul prielnic. La începutul lunii Februarie o piesă s-a sincronizat cu un eveniment pe care trebuia să îl fotografiez la București. Piesa se numea “Hysteresis”. Nici măcar nu apucasem să citesc descrierea piesei, căci deja îmi și rezervasem un loc.
❁
Iată-mă ajuns în București într-o vineri seara pe la ora 20 și ceva. La un semafor am intrat repede pe telefon să citesc puțin despre piesă; adică să nu mă așez pe scaun normal și să mă trezesc idiot, pentru că nu știu despre ce e vorba. În timp ce citeam descrierea, dorința de a participa creștea din ce în ce mai mult.
❁
Ce este “Hysteresis” dincolo de numele unei piese de teatru?
Este fenomenul prin care starea actuală a unui sistem depinde nu doar de forțele aplicate în prezent, ci și de istoria acestuia. Termenul provine din grecescul hysteresis, care înseamnă „întârziere” sau „rămânere în urmă”. Pe scurt, histerezisul înseamnă că sistemul are un fel de „memorie” a stărilor sale trecute.
Când am citit ce este “Hysteresis”, am realizat că nu e doar un termen tehnic, ci o metaforă perfectă pentru relațiile dintre oameni.
❁
Ce este “Hysteresis” în Cuibul Artiștilor?
„Hysteresis” este un spectacol de teatru fizic, visceral, poetic și profund uman, care urmărește anatomia unei relații nu în ordinea firească a timpului, ci în sens invers — de la destrămare, prin frică, vină, atracție și descoperire, până la întâlnirea originară.
„Hysteresis” devine topografia senzorială a unei iubiri care a lăsat urme. Cauzalitate. Tot ce există acum nu poate fi observat și analizat decât prin influența trecutului. În acest spectacol explorăm existența trupului ca arhivă emoțională. Corpul nu uită. El păstrează urma atingerilor, tăcerilor, vinovățiilor, dorințelor nerostite.
Spectacolul explorează, cu o intensitate mistico-erotică, cum se naște și se destramă iubirea, cum trupul păstrează amintiri pe care conștiința le uită, cum rușinea, vinovăția și frica pot transforma iubirea într-un teritoriu tăcut — și cum, în tăcerea aceea, poate renaște bucuria de a fi văzut, atins, cuprins.
Este o meditație asupra atracției ca alchimie, asupra curiozității ca revelație, asupra fuzionării dintre masculin și feminin.
Finalul nu aduce un deznodământ, ci o împăcare. Nu o reușită romantică, ci o recunoaștere a prezenței autentice — acel moment în care două ființe își dau voie să fie văzute.
❁
Au fost câteva elemente care s-au aliniat perfect și au creat în mine stări. Primul este povestea. Al doilea este modul artistic. Modul artistic a generat un carusel de stări. Actorii (Roxana și Radu) au jucat impecabil, sincronizându-se absolut remarcant pe elementele muzicale -care parte din ele au fost generate live- și care au interacționat între ei ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață. Însă, mai e un element artistic care m-a impresionat maxim; monologul bărbatului. Piesa a fost jucată nu doar pe un monolog bine gândit, scris și recitat, ci în primul rând, trăit de creator, de Victor Țăpeanu. Am simțit că monologul poartă ecouri din experiențele pe care le-a povestit Victor în podcast.
❁
După finalul piesei, m-am ridicat și m-am îndreptat spre garderobă, însă în tot acest timp, parte din mine a rămas în continuare pe fotoliul roșu din mijlocul sălii, rândul V, locul 4, privind în gol, pierdut.
“Stă acolo.. Respirația ei liniștită, egală…parcă nici n-a fost frutună între noi. Sau poate nu a fost niciodată nimic.”