În ultimul timp evit discuțiile mici care conțin multe cuvinte dar puțin sens. Mă retrag tot mai des din dialogurile care implică subiecte din politică, sport, știri, mașini, femei, idei religioase rigide, și în care interlocutorul adoptă portretul omului lamentabil, pesimist, și chiar un ton plângăcios despre greutățile vietii.
Dar am auzit voci deștepte care susțin beneficiile comuniunii. Iar, alte voci, care susțin beneficiile solitudinii. Am stat atent și le-am cugetat, și parcă se bat cap în cap, parcă aceste două moduri de a trăi sunt contradictorii. Când ascultam opiniile celor care pledau pentru o viață în comuniune tindeam să le dau dreptate lor. Pe de alta parte, când îi ascultam pe cei care argumentau beneficiile solitudinii, tindeam să le dau lor dreptate.
Această poziție variabilă, când într-o parte, când într-alta, nu m-a mulțumit, ba și mai rău; m-a făcut să mă simt inconfortabil. Mă simțeam inconfortabil pentru că mă identificam cu varianta veche a mea în care opiniile mele erau în alb și negru, radicale și exclusiviste.
Am simțit nevoia să gasesc un sens acestor doi factori -aparent- contradictorii.
Comuniunea și solitudinea nu se exclud, ci se completează. Consider că o viața echilibrată le cuprinde pe ambele. Ai nevoie de oameni, ai nevoie să oferi altora din tine, ai nevoie să primești din ei, dar, în aceeași măsură ai nevoie și de timp pentru tine. Ai nevoie de timp pentru tine să sedimentezi ceea ce ai asimilat din comuniune. Ai nevoie de reflecție, de introspecție, de autoanaliză; toate astea să poți da celorlalți din tine o variantă mai bună. Ori această nevoie nu poate fi parcursă într-un mod sănătos decât în retragere, pentru o vreme.
O viață trăită permanent în comuniune te deconectează de tine, nu te mai poți observa. Acest ritm te face să iei decizii și să acționezi din inerție. Odată cu această conexiune în contextul comuniunii, apar și așteptările; nu față de tine -pentru că e greu să te observi, după cum spuneam- ci față de ceilalți; iar așteptările aduc în mod implicit dezamăgiri, regrete.
O viață trăită permanent în solitudine atrage cu sine o rigiditate socială, aș putea spune că poate pune bazele unui răceli sau împietriri în ceea ce privește deschiderea spre comunicare sinceră, spre expunerea vulnerabilității personale. Solitudinea care nu e completată cu comuniunea poate împietri inima și poate sădi ideea unei superiorități față de ceilalți.
Ele puse împreună aduc echilibru și armonie.
Las deschisă secțiunea de comentarii pentru orice opinie legată de acest subiect.
Tu ce părere ai? Cum vezi acești doi factori de existență?