De ceva timp primesc newsletters de la Alex. Îl contactasem prin email acum ceva timp pentru un workshop -parcă- despre terapia prin scris. În ultima vreme Alex este mai activ iar ritmul mesajelor din Inbox este mai mare. Le deschid cu curiozitate deoarece unele pică bine pe subiect. Aici mă refer la un anumit subiect la care meditez zile în șir; cum ar fi descoperirea de sine, să vezi cine ești cu adevărat. Poate e impropriu spus “să vezi” cine ești, ci mai degrabă “să cunoști” cine ești. Voi lăsa aici un fragment din ultimul email primit de la el.
❃
“Te-ai întrebat vreodată de ce ești mai sincer cu un străin într-un tren decât cu partenerul de viață sau cu părinții tăi?
E un paradox care doare: să fii înconjurat de oameni care te iubesc, dar să te simți complet singur pentru că nu poți rosti ce ai pe suflet. Stai la masă cu ei, zâmbești, dai din cap, dar în interior e un zgomot asurzitor de lucruri nespuse.
De ce se întâmplă asta?
Explicația este pe cât de inconfortabilă, pe atât de reală:
Apropiații noștri au investit inconștient în masca noastră.
Cei dragi s-au obișnuit cu o anumită versiune a ta. Ei au nevoie ca tu să rămâi „omul bun”, „cel puternic”, „stâlpul familiei” sau „cel care rezolvă totul fără să se plângă”.
În fața lor, adevărul tău nu e doar o simplă mărturisire; este un risc seismic. Dacă le-ai spune cât de obosit ești, cât de mult te simți captiv sau cât de tare te doare ceva ce ei consideră „rezolvat”, ai dărâma întreg sistemul de roluri în care ei se simt în siguranță.
Așa că alegi să taci. Și să porți masca mai departe.”
❃
Da. Iată cum în câteva rânduri este cuprinsă o sinteză a rolului -nu mă refer la rol ca scop, ci la rol ca personaj în piesa vieții- nostru în societate: în familie, cu prietenii, la job și chiar în comunitățile religioase din care facem parte, sau nu. Această mască șlefuită în mod inconștient de cei din jurul nostru are un elastic scurt, care strânge, e făcută din tablă și prin ea respiri greu.
❃
Cât timp o poți păstra? Cât timp o putem tolera pe fața pielii?
Răspunsul este : până atunci când alegi autodemascarea ce aduce cu ea frică, rușine, nesiguranță. După această debarasare a măștii vei rămâne aproape singur. Spun “aproape” deoarece vor mai rămâne lângă tine aceia care aleg să fie “străini” deși nu au ales să se înstrăineze. Din acest punct începe construcția ta de la 0. Acum nu mai simți cum masca te strânge, nu mai simți cum îți cauzează răni; și în sfârșit poți să respiri. Ești un om nou. Îți cunoști vulnerabilitățile, dar îți cunoști și calitățile. Te cauți pierdut prin buzunare și descoperi niște “monede” pe care nu știai niciodată că le ai. Te uiți mai bine la ele și îți dai seama că acele monede sunt niște talanți care nu ști cum au ajuns la tine, dar te bucuri; așa că te pui pe treabă.