Category: jurnal

În ultimul timp evit discuțiile mici care conțin multe cuvinte dar puțin sens. Mă retrag tot mai des din dialogurile care implică subiecte din politică, sport, știri, mașini, femei, idei religioase rigide, și în care interlocutorul adoptă portretul omului lamentabil, pesimist, și chiar un ton plângăcios despre greutățile vietii.

Este prima primăvară în care simt intensitatea luminii, observ mugurii mai atent, aud ciripitul păsărilor mai clar, simt căldura, adulmec prospețimea naturii, mă bucur de clipocitul râului de munte iar cerul e mai senin, mai albastru.

Mă întreb…

Încep cu un “Dă-mi, Doamne, putere de sinteză”; îmi trec o mie de gânduri și de variante de a povesti experiența mea.

Vorbeam cu cineva zilele acestea despre gesturile simple, banale și nesemnificative pe care până mai ieri le vedeam deseori în societate. Discuția a plecat de la un reel pe instagram în care erau transpuse două situații similare ca și context, însă foarte diferite prin nuanțele socio-psihologice.

Am început un lung proces de deconstrucție a propriei mele ființe; un proces anevoios, dureros, dar necesar. Nu puteam continua în propria minciună față de mine. Nu puteam să disimulez o viață întreagă. Vorbeam într-un articol anterior despre măștile care crează disconfort și dor. Mi-au rămas urmele și rănile care au sîngerat mult timp. Simt și resimt nevoia acută dar și cronică (din subconștient) că trebuie să renunț la multe poveri. Nu pot funcționa la parametrii normali atâta timp cât nu renunț la tot ce mi-a trădat inima: de la plăceri, egoism, control, până la rolul de om exemplar al societății. Societatea nu are nevoie de mine, iar cine are nevoie de mine are la bază egoismul personal. Însă eu am nevoie de mine, am nevoie de mine cel nou, cel autentic, cel fără măști, cel vertical, asumat, echilibrat, empatic, cel de care am fugit mereu să fiu, însă după care tânjeam. Iată, a sosit acel moment zero. A sosit acel moment ”acum ori niciodată”. Am ales ”acum”.

Am ascultat acum câteva săptămâni un podcast în care unul din interlocutori era domnul Oreste Teodorescu. (Îmi place mult de Oreste; prima oară am auzit de el când l-a invitat în emisiunea lui “Codul lui Oreste” pe Cedry2k. Experiența vieții și căutările lui l-au făcut să ajungă la o maturitate ce emană echilibru și înțelepciune; rar întalnite în societatea de azi.) În șirul de întrebări la care a răspuns, s-a pus problema binelui și răului. Acest subiect mi-a atras atenția în mod deosebit deoarece caut răspunsuri și definiții ale acestor două concepte.

De ceva timp primesc newsletters de la Alex. Îl contactasem prin email acum ceva timp pentru un workshop -parcă- despre terapia prin scris. În ultima vreme Alex este mai activ iar ritmul mesajelor din Inbox este mai mare. Le deschid cu curiozitate deoarece unele pică bine pe subiect. Aici mă refer la un anumit subiect la care meditez zile în șir; cum ar fi descoperirea de sine, să vezi cine ești cu adevărat. Poate e impropriu spus “să vezi” cine ești, ci mai degrabă “să cunoști” cine ești. Voi lăsa aici un fragment din ultimul email primit de la el.

Mă gândeam să împărtășesc cu tine parte din experiențele pe care le am cu oamenii cu care interacționez și care îmi atrag atenția în cel mai deosebit mod. Este vorba despre acei oameni care nu ies în evidență prin forme, estetic, vizual, ci prin învățătura pe care o absorbi din faptul că pur și simplu te afli lângă ei și îi asculți, vorbești sau poate doar îi privești.