sergiu nicola

Vorbeam cu cineva zilele acestea despre gesturile simple, banale și nesemnificative pe care până mai ieri le vedeam deseori în societate. Discuția a plecat de la un reel pe instagram în care erau transpuse două situații similare ca și context, însă foarte diferite prin nuanțele socio-psihologice.

Am început un lung proces de deconstrucție a propriei mele ființe; un proces anevoios, dureros, dar necesar. Nu puteam continua în propria minciună față de mine. Nu puteam să disimulez o viață întreagă. Vorbeam într-un articol anterior despre măștile care crează disconfort și dor. Mi-au rămas urmele și rănile care au sîngerat mult timp. Simt și resimt nevoia acută dar și cronică (din subconștient) că trebuie să renunț la multe poveri. Nu pot funcționa la parametrii normali atâta timp cât nu renunț la tot ce mi-a trădat inima: de la plăceri, egoism, control, până la rolul de om exemplar al societății. Societatea nu are nevoie de mine, iar cine are nevoie de mine are la bază egoismul personal. Însă eu am nevoie de mine, am nevoie de mine cel nou, cel autentic, cel fără măști, cel vertical, asumat, echilibrat, empatic, cel de care am fugit mereu să fiu, însă după care tânjeam. Iată, a sosit acel moment zero. A sosit acel moment ”acum ori niciodată”. Am ales ”acum”.

Am ascultat acum câteva săptămâni un podcast în care unul din interlocutori era domnul Oreste Teodorescu. (Îmi place mult de Oreste; prima oară am auzit de el când l-a invitat în emisiunea lui “Codul lui Oreste” pe Cedry2k. Experiența vieții și căutările lui l-au făcut să ajungă la o maturitate ce emană echilibru și înțelepciune; rar întalnite în societatea de azi.) În șirul de întrebări la care a răspuns, s-a pus problema binelui și răului. Acest subiect mi-a atras atenția în mod deosebit deoarece caut răspunsuri și definiții ale acestor două concepte.

De ceva timp primesc newsletters de la Alex. Îl contactasem prin email acum ceva timp pentru un workshop -parcă- despre terapia prin scris. În ultima vreme Alex este mai activ iar ritmul mesajelor din Inbox este mai mare. Le deschid cu curiozitate deoarece unele pică bine pe subiect. Aici mă refer la un anumit subiect la care meditez zile în șir; cum ar fi descoperirea de sine, să vezi cine ești cu adevărat. Poate e impropriu spus “să vezi” cine ești, ci mai degrabă “să cunoști” cine ești. Voi lăsa aici un fragment din ultimul email primit de la el.

Mă gândeam să împărtășesc cu tine parte din experiențele pe care le am cu oamenii cu care interacționez și care îmi atrag atenția în cel mai deosebit mod. Este vorba despre acei oameni care nu ies în evidență prin forme, estetic, vizual, ci prin învățătura pe care o absorbi din faptul că pur și simplu te afli lângă ei și îi asculți, vorbești sau poate doar îi privești.

Apa este o comoară, un tezaur. Mi-e sete de oameni. Mi-e sete de oameni echilibrați. Mi-e sete de oameni care nu judecă. Mi-e sete de oameni care văd frumosul. Mi-e sete de oamenii gri. Mi-e sete de oamenii care își acceptă fricile, care își acceptă vulnerabilitățile dar care își valorifică și virtuțile în slujba celor din jur. Mi-e sete de oameni care încurajează. Mi-e sete de oameni care mă opresc și spun <Ce frumoasă este viața, Sergiu, așa cum am primit-o, prin văi dar și pe culmi. În văi pentru că poți auzi susurul firului de apă, și pe culmi pentru că soarele te încălzește.>

Nu voi intra în subiecte grele cum ar fi întrebarea despre “ce este binele?” sau “ce este răul?”. Nu știu dacă este necesară o opinie, cel puțin nu cred că acum. Însă vreau să îți scriu despre alb și negru, însă nu în sensul lor de non-culori, ci despre sensul lor ca opinii clare despre un subiect sau altul. M-am aflat -și încă mă aflu- în zona confortului de a vedea lumea într-un sistem binar, clar, concis, dar și rigid. Mă aflu în zona în care aparența întâmplărilor din viața de zi cu zi mă face să rămân confortabil în a pune culoarea neagră sau albă pe acest tablou.